Phoenixmission.org

„Lăcomia și desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani,  
de unde al treilea păcat capital: avariția, pofta de bani.”

By Vavila Popivici

Raleigh, North Carolina

Citim într-un ziar din data de 19 0ct. 2011: „România are 16.528 de locuitori cu averi de peste un milion de dolari, dintre care doi miliardari, şi se află pe locul 47 în lume după numărul persoanelor bogate, în timp ce averea medie a unui român, de 13.987 dolari, este pe locul 59 din 160 de ţări, potrivit unui raport al Credit Suisse….” Urmează numărul miliardarilor din alte țări, ca Statele Unite, Japonia, Franța și Germania. În data de 25 oct. 2011 alt ziar ne informează că fostul lider libian Muammar Gaddafi ar fi cel mai bogat om de pe planetă: „Averea lui Gaddafi se ridică la 200 de miliarde de dolari şi constă în conturi bancare, investiţii imobiliare şi financiare în corporaţii din întreaga lume”. Iată statistici privind lăcomia extinsă pe planetă asemenea unui virus. Și nimeni nu s-a gândit să fabrice din timp un antidot. Trăim printre oameni bolnavi de Lăcomie, oameni care vor mai mult decât au nevoie, decât merită și care fac orice, călcând în picioare, de cele mai multe ori, principii morale, propria demnitate, lovind în interesele celor mulți și chiar a celor neajutorați. „Lăcomia ucide mai mulți oameni decât sabia”, spunea cineva pe bună dreptate. Dintotdeauna a existat acest instinct animalic de a înșfăca în mod pofticios sau viclean de la alții, și de fiecare dată s-a dovedit a fi o „Glorie deșartă!” Lăcomia - întrecere a măsurii -, numită și fărădelege sau nelegiuire, a luat diferite forme de-a lungul timpului, din ce în ce mai rafinate.

By LUMINIŢA AMARIE

Paris, FRANŢA

Nu demult, datorită dragostei de poezie, proză şi frumos, am avut privilegiul de a cunoaşte un om mare (aşa cum îi numesc eu pe cei pe care îi admir şi îmi folosesc drept exemple). Este Octavian Curpaş, românul nostru de departe, dar mai degrabă - de pretutindeni.

M-a ajutat să conştientizez valoarea scrisului şi să îmbogăţesc cu picul scrierii mele, literatura de peste hotare, poezia românească, vorba românească.

Astfel, din nimicia mea, din sufletul meu de om simplu, fără prea multe studii, plecat peste hotare de la o vârsta fragedă, îmi permit să scriu câteva cuvinte despre opera sa recentă şi să mărturisesc că mă regăsesc, cu trăirile mele, în cartea scrisă de Octavian, „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”.

În câteva pagini a scris câteva vieţi ale oamenilor, oameni simpli deveniţi întrucâtva eroi ai limbii şi tradiţiei româneşti, iar pentru mine adevărate modele.

Întipărit în minte şi în suflet îmi va rămâne şi mie, Nea Mitică, cu toate întâmplările trăite de el: fiecare poveste captivantă citind-o, parcă simţi cum intri în ea fără să îţi dai seama, te identifici cu anumite personaje din cuprinsul povestirii. A scris vorbe de duh, a scris istorie şi iubire de ţară, dar a relevat şi curajul de a lăsa totul în urmă, în căutarea unei vieţi mai bune.

Corina Diamanta Lupu (n. 7 aprile 1967, Bucureşti) este licenţiată în filologie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Este căsătorită cu Octavian Lupu. Cu o înclinaţie evidentă spre poezie, cu o teză de licenţă având tema “Motive romantice în poezia lui Eminescu şi Lermontov”, a colaborat pe parcursul anilor de studii universitare, la revista Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. Este atrasă de artă în general, şi în special de literatură, pictură şi muzică, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie şi Georges Simenon. În  privinţa poeziei, are o adevărată pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson şi Ezra Pound, iar în pictură pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier şi Elisabeth Louise Vigee Le Brun. „Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească“, spunea Eugen Lovinescu. “Calităţile” atribuite în general, literaturii feminine (considerată, preconceput, ca fiind lirică, subiectivă, imatură etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic, apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare. Poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane, capabile să surprindă în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Autoarea are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare, necenzurate, care o situează sub zodia originalităţii.

CAPITOLUL XXX

Motto:
„Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa. M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru.”
Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

63 de ani petrecuţi în exil n-au reuşit să şteargă din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebeşului de Sus, din ţinutul Mărginimii Sibiului, satul în care-şi are rădăcinile. A colindat lumea de la un capăt la altul şi a cunoscut o mulţime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeşeni, uşor poţi să-i citeşti pe faţă bucuria. A plecat de-acasă în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt aşezate, cuminţi, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o facă.

Satul de ieri, în amintiri de azi

Despre Sebeşul de Sus am vorbit mult cu nea Mitică. De fiecare dată când venea vorba de sat, îşi mai amintea câte ceva, uimindu-mă cât de amănunţit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Mitică Sinu şi-a lăsat consătenii să culeagă în tihnă roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a părăsit definitiv România, dar îşi aminteşte perfect de ei şi luând pe rând neamurile, familiile de vază sau pe cele obişnuite, mi-a povestit despre fiecare. E mulţumit că fiica lui, care locuieşte în Franţa, s-a ataşat de sat: “Sunt fericit că Sandra a răscumpărat casa părintească, a renovat-o complet şi merge cu familia în fiecare an la Sebeşul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.