Phoenixmission.org

CAPITOLUL XIII

Într-una din zilele în care m-am abătut pe la domnul Sinu pentru a gusta în linişte farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni şi întâmplările lor adevărate, făcând o retrospectivă asupra celor mai apropiaţi prieteni pe care i-a avut, exclamă nostalgic: "Mi-e dor de toţi, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodată, un oltean din neam de boieri care trăiau mai mult în Franţa, decât în ţară. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un şarm al său şi un suflet ales, care te făcea să te simţi minunat în preajma lui”. Îmi place să-i ascult povestirile, pentru că are darul de a te face să te întorci în timp şi să retrăieşti alături de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise şi la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.

Poveste despre prietenie 

Radu Bumbaru şi Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenţă unul cu celălalt. S-au întâlnit de câteva ori şi au avut de fiecare dată doar un banal schimb de saluturi. După ce a părăsit Franţa şi a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul său de amici, Mitică Sinu le-a stârnit interesul pentru această ţară, spunându-le mereu: “Veniţi încoace, e frumos aici!”- şi unul câte unul, prietenii rămaşi la Paris l-au urmat. De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru că drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât şi la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la muncă şi nu s-au sfiit nici să taie lemne în pădurile lui Cornel Popa şi nici să se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit şi au trăit momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îşi aminteşte cu nostalgie. Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama că relaţia de prietenie dintre cei doi a fost deosebită.

By Aurelian Helian

Ca o coajă de ţestoasă
de mult moartă, de mult dusă,
odihneşte-n ierburi ’nalte
carapacea unei case
părăsite.

Un pustiu la scară mică
într-o oază de verdeaţă,
paradis pentru păienjeni,
nostalgii-mbrăcate ziduri
 vechi,…crapate.

Numai ploaia-n picuri ude,
ce-şi fac loc prin groase grinzi
ca prin oase reumatismul,
mai stârneşte-n aer muced
 fulgi de praf.

Seci odăi în care vântul
se-odihneşte gânditor,
ţin pe capul lor tavane
care stau la rând să cadă
 fără rost.

Univers trecut şi veşted
ale cărui flori s-au dus,
lume ce se descompune
dar… se ţine înca prinsă-n
 amintiri.

By Valentina Becart

Actul scrierii este un act de însufleţire a cuvintelor, de răscolire a trăirilor şi limbajului – limbaj care are forţa necesară de a aprinde o scânteie în sufletul celui ce doreşte să exploreze, să facă  un popas – în acest spaţiu încărcat de farmec şi mister. Iată un fragment din volum ( plin de poezie şi sensibilitate, înnobilând scrierea cu fineţea spiritului creator al autorului) care  încântă prin rafinamentul şi estetismul descrierii unei zile de vară în Arizona: „Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată...” (Amintiri din pribegie - Refugiat în Iugoslavia).

Octavian Curpaş, autorul volumului „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” - Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, cu o deosebită delicateţe şi forţă de seducţie a cuvântului scris, ne introduce discret într-o atmosferă de poveste - povestea „exilului” -  care poartă cu sine amprenta unui „destin”, a unui puternic şi vital sentiment de existenţă, sentiment ce invadează conştiinţa şi sensibilitatea cititorului.

Dacă visul unora este să ajungă în cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul! Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române, căci faptele înainte-mergătorilor noștri sunt cele care ne permit să fim astăzi ceea ce suntem. Și să fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul  Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”.