Phoenixmission.org

_{^{by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada}}

_{^{Spinii şi pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atât de profund statura umană încât omul a devenit fiinţa în al cărei centru de preocupări este propria lui supravieţuire. Din omul pentru care existenţa era sursa desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute.}}

_{^{Există ceva atât de adânc în zâmbetul noului născut… Aţi văzut cât de ceresc este? Este ceva care trece de puterea mea şi a ta de a înţelege. Şi poate că nu sunt singurul care îmi exprim mirarea… Ce este, de unde vine, ce strună în fiinţa nou-născutului este mişcată? Este expresia unui absolut deliciu în surâsul acela! Am spus deliciu? Oh, da, deliciul sau desfătarea în sensul cel mai pur al cuvântului nu este de natură terestră. Noi avem doar imaginea acestuia într-o oglindă informă. Aproape tot ceea ce ţine de plăcere sau desfătare este mai mult sau mai puţin pervertit în realmul nostru. Dar surâsul pruncului în somn este, fără îndoială, expresia unei desfătări pe care noi n-o mai putem pricepe. Bătrânii locului unde am crescut spuneau că atunci când pruncul surâde în somn el „vede” chipul lui Dumnezeu. Vedeţi, nou-născutul nu are puterea discernerii aşa cum o pricepem noi, n-are noţiunea absurdului dar nici a relativului, el n-are aşa zisul sens al umorului ca să-i provoace râsul…Vedeţi? Până şi râsul este pervertit în realmul nostru! Umorul, sursa generală a râsului pe tărâmul muritorului, se bazează pe distorsionarea realităţii sau crearea unei stări absurde… Şi pentru că asta vine în direct conflict cu normele acceptate ale perceperii existenţei noastre, apere râsul… Un astfel de râs rareori aduce laude lui Dumnezeu. El este mai degrabă iluzia plăcerii pe cheltuiala altcuiva.}}

_{^{Biblia ne spune că plăcerea vine din rai întrucât tot ceea ce a existat acolo a fost creat ca să fie plăcut la vedere şi bun la gust. Desfătarea cea generatoare a unui adevărat surâs era ca fumul tămâii în nările Creatorului. De fapt toată existenţa în Eden era o reflecţie a prezenţei lui Dumnezeu. Acolo râsul era la el acasă şi plăcerea era fondul pe care relaţia dintre om şi Dumnezeu şi, implicit, dintre om şi creaţie se desfăşura. Şi nu era nevoie de un concert de Mozart sau de vraja vreunui maestru al versului ca să aducă deliciu în inima omului. Toată existenţa era în starea ei ideală, deci nu exista nevoie ca aceasta să fie idealizată prin artă. Desfătarea şi râsul erau acasă în grădina Edenului. În prezenţa idealului sau a sublimului, răspunsul omului este adorarea şi cântecul lui era doar proclamare a acesteia. În prezenţa lumii ideale, singurul răspuns al omului este suprema desfătare.}}

_{^{Apoi a venit căderea urmată de cea mai dureroasă consecinţă posibilă: blestemul. De fapt, atât de profundă a fost schimbarea, încât cuvintele noastre şi-au pierdut puterea de a exprima fie chiar şi o fărâmă din idealul pierdut. Spinii şi pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atât de profund statura umană încât omul a devenit fiinţa în al cărei centru de preocupări este propria lui supravieţuire. Din omul pentru care existenţa era sursa desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute. Ca să fim mai cuprinzători am putea spune că de fapt omul a devenit fiinţa unui efort susţinut înspre reintegrarea lui cu mediul din care a fost alungat. Din clipa alungării şi până azi, mâinile lui nu au încetat să se înalţe înspre ceva ce nu mai putea fi atins. Divinitatea, cu care cândva a fost în termeni de „Bună ziua!”, a devenit dintr-o dată partida învingătoare a unui război cu care tratatul de pace nu a fost încă semnat. Au fost încercări de toate felurile, dintre care religia şi arta au fost dintre cele mai importante. Religia sau încercarea omului de se pune faţă în faţă cu Dumnezeu prin birul muncii şi al supunerii în aşteptarea anului de graţie, şi apoi arta ca mod de a sublimiza această realitate prin inspiraţie şi mai apoi prin expresie. Deseori arta a fost limbajul cu care Dumnezeu însuşi se adresa fiinţei umane.}}

_{^{Ceea ce încerc să comunic aici, în articolul de faţă, nu este un tratat de filosofie sau un eseu pe tema artei, ci doar o meditaţie prin care încerc să pătrund în tainele pe care Dumnezeu le-a semănat pe drumurile peregrinării noastre tocmai cu scopul de a ne oferi încă o fereastră înspre sublimul în care am fost creaţi şi suntem rânduiţi să ne întoarcem. Menirea poetului pe care Dumnezeu l-a aşezat în mine este de a stârni în semenii mei dorul după acest sublim. Creaţia artistică în sensul adevărat al cuvântului este sarea cu care Dumnezeu dă gust pământului prin poeţii născuţi din el.}}

_{^{Din nefericire, mintea omului a creat alternative ale desfătării prin gratificare imediată. Aşa cum am spus, acestea nu sunt desfătări ci doar alternative sau surogate care nu produc altceva decât o satisfacere vremelnică a setei de plăceri. Şi asta prin pervertirea a tot ceea ce are origine divină. Râsul devine răspunsul la ridicol şi nu la starea ideală a existenţei, cea generatoare de desfătare. Expresia celei mai adânci intimităţi conjugale, sexul, este pervertit până acolo încât încetează să mai fie taină şi este comercializat în tot felul de ambalaje înspre interesul meschin al câtorva… Ceea ce aşa-zisa artă de azi face, este să idealizeze grotescul, nu înspre reintegrarea omului cu sublimul, ci înspre orbirea lui faţă de sublim.}}

_{^{Mai priveşte o dată, dacă vei avea prilejul, surâsul noului născut, în somnul lui. Ochii lui sunt închişi pentru realmul nostru, dar pot vedea ceea ce nouă ne este inaccesibil. Sublimul care îl desfătează nu stă în cuvinte, pentru că pruncul n-are încă o limbă, nu stă în culoare pentru că pruncul nu poate discerne culorile, nu în sunet pentru că pruncul nu a fost încă expus vacarmului lumii acesteia… Este ceva, în prelungirea acestui surâs, care vine dintr-o realitate, de fapt singura realitate pentru care merită să trăieşti. Poate că ochii lui, ai pruncului, văd Împărăţia…}}

_{^{„Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25)}}

            _{^{Hmm… Ce minunat prilej de meditaţie şi autoanalizare! Este nevoie să ne întoarcem la starea pruncului zâmbind în somnul lui. El vede lucrurile ascunse pentru noi şi n-are o limbă drept cârje, n-are nevoie de artă pentru a atinge sublimul pentru că el vieţuieşte pentru o scurtă vreme în sânul sublimului până ce spinii şi pălămidele îi vor încărca mintea cu zorzoanele grele ale deşertăciunii… Omul este, aşa cum am spus, o fiinţă conştientă de sine şi capabilă de fericire chiar şi înainte de naştere sau după însăşi moartea sa… Citiţi, înspre edificare, ceea ce un înţelept al înţelepţilor a găsit cu cale să ne spună sub influenţa inspiraţiei divine:}}

_{^{„Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.” (Ecclesiastul 4:2,3)}}